A parasit cariera de preot pentru a cinta in corul Operei Nationale din Bucuresti. Astazi este unul dintre cei mai buni baritoni din istoria primei noastre scene lirice. Fara costumele somptuoase de pe scena, Iordache Basalic e un tinar inalt si subtirel, care poarta blugi si tenisi si circula cu troleibuzul.
*“Viata mea e ca un film”*
– E adevarat ca, initial, va pregateati sa deveniti preot?
– Da, e o poveste lunga… Viata mea e ca un film. M-am nascut intr-o familie modesta, la Poiana Teiului, in Neamt. Am avut, in total, sapte surori: trei dupa mama, patru dupa tata. Ai mei s-au despartit si am fost crescut de mama si cele trei surori mai mari. Ma alintau Iorgut, porecla “Basi” am primit-o mai tirziu, la Seminar. Aveam doar cinci ani cind cintam deja in biserica din sat. Stiam slujba pe de rost si toate rugaciunile. Mama cinta in corul bisericii, tata a fost solist la Teatrul “Tanase”, in vremea lui Constantin Tanase. Vazind ca aveam inclinatii de mic, mama a tinut sa ma faca preot. Asta, in ciuda faptului ca eram un copil foarte neastimparat, un fel de Nica a lui Stefan a Petrei.
– Faceati multe sotii?
– De exemplu, mi-am facut singur o toaca pe care am agatat-o intre doua craci si am inceput sa bat in ea, dis-de-dimineata, inainte de ora sapte, cu doua ciocanele cioplite de mine, de-am speriat-o pe mama. Alta data, m-am dus la pescuit, incaltat cu cizmele noi ale surorii mele si au ramas innamolite intr-o groapa de excavator. Impreuna cu ceilalti baieti, adunam chistoacele aruncate de oameni, pe drum, si le ascundeam, intr-o punga, ba in claia de porumb, ba in podul grajdului. Odata s-au aprins paiele din pod, noroc ca n-au ars si vacile… Alta data, am omorit cu prastia trei gaini de-ale vecinului, pentru ca veneau mereu sa ciuguleasca mincarea gainilor noastre. De fiecare data cind stiam ca e rost de cearta sau bataie, fugeam de acasa, peste riu, in padure. Ma urcam intr-un brad si ma uitam la mama cum ma cauta.
*“N-aveam talent sa predic, nu-mi placeau inmormintarile”*
– Cum ati ajuns, pina la urma, la Seminarul Teologic?
– Si aici e o poveste lunga. Am picat de doua ori la admitere, primul sub linie. Intre timp, imi descoperisem o pasiune pentru artele plastice. Cautam prin padure crengi contorsionate si le dadeam viata, transformindu-le in obiecte decorative. Am pictat pe sticla un portret al Patriarhului Teoctist. Mama, exasperata ca nu reusesc sa intru la Seminar, a luat tabloul, citeva desene de-ale mele si m-a dus la Patriarh. Tremurau pantalonii pe mine, dar, vazind lucrarile mele, Inalt Prea Sfintia Sa a hotarit: “Baiatul asta trebuie sa intre la Teologie!” Avind acest sprijin, in 1986 am reusit sa intru la Seminarul Teologic, pe care l-am terminat dupa cinci ani.
– Ce v-a determinat sa renuntati la preotie?
– N-aveam talent sa predic, ma fofilam mereu, facind rocada cu colegii care erau mai buni oratori. Apoi, de fiecare data cind mergeam acasa, in vacanta, mama ma punea sa cint la biserica. Ma plictiseam sa cint intr-una, ma faceam ca dorm sau ziceam ca ma doare maseaua. Mama ma ocara: “Cum sa nu mergi duminica la biserica, te asteapta toate babele din sat!”.
Dar principalul motiv pentru care nu m-am facut preot este ca nu-mi placeau inmormintarile. In vacante, preotul din sat ma lua cu el pe la cununii, botezuri, inmormintari. De fiecare data, cind ma intorceam acasa, ma rugam sa nu moara careva!
*“Nu mai eram Iorgut care cinta la biserica, ci marele artist!”*
– Si cum ati ajuns la Opera?
– Am terminat Seminarul si am fugit la Opera, sa dau proba pentru un post de corist. Directorul de atunci al Operei, Eugenia Moldoveanu, m-a ascultat si a ajuns la concluzia ca n-o sa ramin prea mult in cor. Am luat lectii de canto de la maestrii Corneliu Fânateanu si Vasile Martinoiu, iar in 1995 am debutat ca solist in “Lucia di Lammermoor”. Am fost, apoi, Germont in “Traviata”, Valentin in “Faust”, Escamillo in “Carmen”, Silvio in “Paiate”, Contele de Luna in “Trubadurul” etc. Desi mama si-ar fi dorit foarte mult sa ma vada preot (a vrut chiar sa ma insoare cu Smarandita Popii), cind m-a vazut pe scena Operei, a fost mindra de mine. Acasa, nu mai eram Iorgut, ala care cinta la biserica, ci marele artist. Mama povestea, superincintata: “O vinit Herlea la cabini si l-o felicitat!”
– S-a intimplat sa aveti momente dificile pe scena?
– Asemenea momente apar mereu. Lui Stefan Schuller i s-a intepenit tocul intre scinduri si, pina la urma, l-a rupt. Rideam toti, pe scena. Regizorul Alexander Hauswater a cazut intr-o trapa, la montarea cu “Trubadurul”. Am patit-o si eu, cind am debutat in “Carmen”. Trebuia sa port o cascheta de metal. Intram fara ea, dar, dupa citeva replici, se schimba garda si trebuia sa mi-o pun pe cap. Ca s-o am la indemina, am agatat-o de un reflector. Dupa citeva minute, reflectorul a fost aprins, iar cind mi-am pus-o pe cap, casca era atit de incinsa, incit s-a auzit un sfiriit. In timp ce cintam, ma vaitam: “Ma frige, au ce ma frige!” De durere, am luat tonul aiurea, l-a luat si maestrul Voineag, dupa mine. La al doilea spectacol era pregatit: imi dadea el tonul.
*A ridicat sala in picioare la Concertgebouw*
– Majoritatea vocilor mari cinta in strainatate. Dumneavoastra de ce n-ati plecat?
– Poate, pentru ca nu am avut un impresar. Poate, pentru ca sint sufleteste legat de publicul meu. Dar am cintat si in strainatate, in Japonia, Olanda, Germania, Italia, Spania, Grecia. Am avut ca parteneri artisti celebri ca Agnes Baltsa si Luis Lima. La scena mea din “Carmina Burana” publicul olandez de la Concertgebouw s-a ridicat in picioare… Exista, la noi, o mentalitate gresita: trebuie sa fii recunoscut intii in strainatate si abia apoi in tara ta. Daca eu cint la Scala din Milano, sint primit cu urale, dar atunci cind cint acasa ca la Scala, parca nu mai conteaza.
– Artistii români sint foarte prost remunerati in tara natala. Locuiti intr-un apartament de bloc, platind rate la banca. De unde va luati energia?
– Din satisfactia interioara pe care ti-o da faptul ca ai cintat bine. Aplauzele de la sfirsitul spectacolului sint leafa mea virtuala. Sint bucuros cind oamenii ma opresc pe strada sau in parc pentru a da mina cu mine si a ma felicita pentru un rol. Fiindca n-am mereu bani de taxi, circul cu transportul in comun. Intr-o zi, am ajutat-o sa se urce in troleibuz pe o batrina care cara doua sacose cu borcane goale, zdranganitoare. Cind m-a recunoscut, a inceput sa tipe: “Aoleu, sinteti domnul Basalic, v-am vazut aseara in «Faust»! Ia uite cine ma ajuta pe mine sa ma urc in troleu!”. Recunosc, nu m-am simtit prea bine, ajuns asa, brusc, in centrul atentiei.
– In ce spectacol va vom vedea in viitorul apropiat?
– Maestrul Ion Caramitru va aduce pe scena Teatrului National spectacolul “Tragedia lui Carmen”, prezentat, in 2007, in cadrul programului Sibiu – Capitala Culturala Europeana. Voi juca, din nou, rolul lui Escamillo.
*Miine va cinta la Promenada Operei*
– Duminica seara, veti cinta la a patra editie a Promenadei Operei, chiar una dintre partiturile dumneavoastra preferate, “Carmina Burana”.
– Cele trei editii anterioare ale Promenadei s-au bucurat de mare succes. Intrarea fiind gratuita, melomanii care n-au mai gasit locuri au stat pe paturi sau scaunele aduse de acasa. A fost o atmosfera extraordinara! Asemenea evenimente ar trebui sa se repete mai des, dar, din pacate, ne lipsesc sponsorii. Anul acesta, voi cinta “Carmina Burana” de Carl Orff, o cantata profana in care rolul baritonului e de mare complexitate. Scena betiei din “Taberna” se muleaza perfect pe firea mea jucausa, pusa pe sotii. La Concertgebouw am avut in mina o mare halba in care se afla… ceai, iar publicul a savurat in mod copios “imbatarea” mea progresiva.
– Alaturi de ceilati admiratori, astept cu nerabdare sa va ascult!
Interviu realizat de Gabriela Hurezean
