AcasăNewsS-a adoptat o OUG care operationalizeaza Sectia de investigarea infractiunilor din Justitie

S-a adoptat o OUG care operationalizeaza Sectia de investigarea infractiunilor din Justitie

Ministrul Tudorel Toader a fost cel care a anuntat, la finele sedintei de miercuri a Executivului, faptul ca s-a adoptat o ordonanta de urgenta „privind unele masuri pentru operationalizarea Sectiei de investigarea infractiunilor din Justitie”.

Oficialul aflat in fruntea Ministerului Justitiei a explcat considerentele care au dus la adoptarea acestui act normativ ce vizeaza Sectia care urmeaza sa preia, practic, toate cauzele in care sunt vizati magistrati. „Pe 23 iulie a intrat in vigoare Legea 207 pentru modificarea Legii 304/2004 privind organizarea judiciara. Printre altele, Legea 207 prevede infiintarea acelei mult-discutate Sectii speciale pentru investigarea infractiunilor din Justitie. Se mai prevede faptul ca, in 3 luni de zile de la intrarea in vigoare a legii, Sectia trebuie operationalizata, adica sa functioneze (…) am considerat necesara promovarea acestei OUG pentru faptul ca la data de 23 octombrie DNA-ul nu mai are competenta, potrivit legii, sa investigheze acele fapte, iar sectia nou-infiintata, pe hartie, nefiind operationalizata, nu poate sa le preia si sa continue activitatea de urmarire penala. S-ar crea asadar un blocaj”, a punctat ministrul, intr-o declaratie de presa sustinuta de la Palatul Victoria.

235 afisari

1 COMENTARIU

  1. RELAŢIA FIREASCĂ DINTRE SOCIETATEA CIVILĂ ŞI DEMOCRAŢIE
    Destrămarea şi transformarea regimurilor nedemocratice, dintr-o gamă foarte largă de contexte culturale şi localizări geografice, a împins noţiunea de societate civilă cu mult peste graniţele ţărilor vest-europene, unde îşi are originea. Cele mai laborioase concepte care reliefează relaţiile dintre societatea civilă şi democraţie sunt următoarele;
    A)- Prezenţa unei societăţi civile – sau, mai corect spus, a unor anumite intensităţi, distribuţii şi tipuri de societate civilă – contribuie în mod pozitiv la întărirea şi consolidarea – şi, ulterior, la persistenţa – democraţiei. Ea nu poate produce, în mod unilateral, democraţie şi nici nu poate susţine singură instituţiile şi practicile democratice, o dată ce acestea sunt adoptate, ea operează asupra procesului democratic alături de alte instituţii, procese şi calcule politice.
    Societatea civilă poate fi definită ca un set sau un sistem de grupuri intermediare cu organizare proprie, care:
    1) sunt relativ independente atât de autorităţile publice, cât şi de unităţile private de producţie şi reproducţie, adică de firme şi, respectiv, familii;
    2) sunt capabile de a lua hotărâri şi de a acţiona colectiv în scopul apărării sau al promovării unor interese legitime;
    3) nu încearcă să ia locul agenţilor statali sau unităţilor de (re)producţie private şi nici să accepte responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi;
    4) sunt de acord să acţioneze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul reciproc.
    Prin urmare, societatea civilă nu reprezintă o calitate simplă, ci una compusă. Ea se sprijină pe patru condiţii sau, mai bine spus, pe patru norme comportamentale:
    1) autonomie duală;
    2) acţiune colectivă;
    3) nonuzurpare;
    4) respect.
    Mai mult, aceste norme comportamentale trebuie practicate în cadrul societăţii civile de cele mai multe dintre unităţile intermediare ale acesteia şi respectate atât de autorităţile publice, cât şi de actorii privaţi de (re)producţie.
    Consolidarea democraţiei poate fi definită ca fiind procesul de transformare a aranjamentelor întâmplătoare, a normelor discreţionare şi a soluţiilor imprevizibile ce se ivesc în perioadele de tranziţie, în relaţii de cooperare şi competiţie ce sunt cunoscute ca prezentând încredere, sunt practicate cu regularitate şi acceptate voluntar de acele persoane sau colectivităţi – între care politicieni şi cetăţeni – ce participă la guvernarea democratică.
    Problema pe care o presupune întărirea democratică este deci crearea unui set de instituţii pe care politicienii să le stabilească de comun acord, iar cetăţenii să dorească să le sprijine. Obţinerea unei soluţii stabile nu este o întreprindere uşoară, mai ales într-un climat plin de aşteptări exagerate, care tinde să caracterizeze perioadele de tranziţie. Nu numai că opţiunile presupun existenţa unui conflict intern – partidele politice preferând stabilirea unor reguli care să le permită realegerea sau accesul la guvernare, iar diversele grupuri de cetăţeni dorind reguli care să asigure o mai mare responsabilizare a celor ce îi reprezintă, dar ele dau naştere unor consecinţe exterioare lor. Pe termen scurt, democratizarea depinde de capacitatea actorilor politici şi a cetăţenilor de a găsi o soluţie conflictelor interne pe care le presupun regulile. Pe termen lung, construcţia democratică va depinde de impactul extern pe care politicile rezultate din aceste reguli îl vor avea asupra grupurilor din societatea civilă.
    Privitor la intensitatea societăţii civile, este de menţionat faptul că aceasta nu monopolizează niciodată pe deplin interacţiunile dintre stat şi indivizi, firme, clanuri, ci operează alături de acestea cu accent diferit asupra efortului de a influenţa cursul politicii publice. Cu cât aceste eforturi sunt canalizate mai mult prin organizaţii intermediare, cu atât mai mare este intensitatea societăţii civile şi, pe cale de consecinţa, cu atât mai lipsită de dificultăţi va fi, pe de altă parte, democratizarea.
    Referitor la distribuţia societăţii civile este de arătat că atributele acesteia pot fi mai bine aplicate unor subseturi de interese sau pasiuni decât altora. Cercetările academice se concentrează pe intermedierea liniilor funcţionale care produc clivaje în societate – clase, sectoare economice, profesii – şi pe dorinţa ca aceste conflicte deosebit de proeminente generate de grupurile funcţionale amintite să fie abordate prin canalele organizate ale societăţii civile. Cum originile conflictului se schimbă intr-o societate concretă, poate deveni la fel de imperativ ca şi alte tipuri de interese şi chiar pasiuni să fie reprezentate în aceeaşi manieră.
    În ceea ce priveşte tipul de societate civilă aceasta noţiune se referă la faptul că normele de autonomie, acţiune colectivă, nonuzurpare şi respect pot să se concretizeze în diverse moduri pentru a produce diferite configuraţii sau “sisteme de intermediere”. Normele cele mai discutate dintre toate acestea implică distincţia ideal-tipică între pluralism şi corporatism. Implicaţia suplimentară este că ambele configuraţii – precum şi punctele care intervin pe linia continuă ce le desparte – sunt compatibile cu procesul de consolidare democratică, dar că prezenţa lor va avea un impact semnificativ asupra performanţei, distribuţiei beneficiilor şi a calităţii democraţiei care se instaurează.
    B)- Existenţa societăţii civile nu e o condiţie obligatorie pentru prăbuşirea autocraţiei sau pentru tranziţia către democraţie şi nici nu este, în mod obişnuit, suficientă pentru a cauza o asemenea schimbare de regim. Cu toate acestea, tranziţia spre democraţie este aproape întotdeauna însoţită de, resurecţia societăţii civile, care se întâmplă, de obicei, după, şi nu înainte de începutul tranziţiei. O mare parte a entuziasmului iniţial se concretizează în mişcări relativ spontane, dar o dată cu convocarea alegerilor în timpul tranziţiei, atenţia se deplasează preponderent către partidele politice.
    După primele alegeri totuşi, pe măsură ce societatea se stabilizează in limitele unui conflict cu un grad mai mare de rutină, procesul de democratizare tinde să mărească rolul asociaţiilor de interese şi al altor forme de societate civilă.
    Această dinamică poate conduce la o anumită confuzie în legătură cu natura societăţii civile în noile democraţii, pentru că acolo poate exista la început tentaţia de a identifica prezenţa sau puterea ei prin spontaneitatea mişcărilor sociale sau prin entuziasmul cetăţenilor care li se alătură. Această “prioritate” acordată mişcărilor sociale se va diminua o dată cu schimbarea de regim, deoarece:
    1) simpla instaurare a democraţiei satisface unele dintre cele mai pasionate revendicări ale mişcărilor sociale;
    2) procesul de consolidare încurajează indivizii şi colectivităţile sociale să urmarească satisfacerea unor interese de natură privată şi să profite, în acest sens, de eforturile altor semeni ai lor;
    3) mecanismele democraţiei moderne tind să privilegieze interesele care vizează reprezentare teritorială şi funcţii – de aici existenta partidelor politice şi a asociaţiilor de interese – în dauna subiectelor concentrate pe teme concrete – mişcările dedicate rezolvării unor probleme punctuale.
    Cel mai important aspect care trebuie reţinut este că societatea civilă este compusă nu numai dintr-un singur tip de organizaţii intermediare, ci din variate tipuri, iar această mixtură e de aşteptat să se modifice în timp, ca urmare a schimbării de substanţă şi intensitate a conflictului, precum şi ca o consecinţă a atingerii unui nou stadiu de democratizare.
    C)- Prezenţa unui sistem stabil şi funcţional de partide (de orice tip ar fi acesta) nu este singura dovada a existenţei societăţii civile, de vreme ce nu e probabil ca partidele politice să poată monopoliza funcţia de intermediere organizată între indivizi şi firme pe de o parte şi autorităţile publice pe de altă parte. Fără îndoială funcţionarea unui sistem viabil şi competitiv de partide ar dobândi beneficii din existenţa unei societăţi civile, dar nu ne putem aştepta ca un asemenea sistem să reflecte toate interesele şi pasiunile societăţii civile, cu atât mai puţin în timpul perioadelor destul de lungi dintre alegeri.
    Partidele politice vor încerca să pătrundă în instituţiile-cheie ale societăţii civile şi să le subordoneze, însă avem unele motive să credem ca partidele şi-au pierdut capacitatea de a agrega interesele şi pasiunile societăţii civile în programe, platforme electorale şi ideologii.
    În democraţiile occidentale stabile au avut loc schimbări substanţiale în natura şi rolul partidelor. Ar fi anacronic să presupunem că partidele din tinerele democraţii vor trebui să parcurgă aceleaşi etape şi să îndeplinească toate funcţiile pe care le-au îndeplinit predecesoarele lor. Cetăţenii de astăzi, chiar şi aceia din societăţi care au suferit îndelung sub regimuri autoritare şi care nu au o istorie a societăţii civile, au abilităţi organizaţionale destul de diferite, sunt mai puţin predispuşi să se identifice cu simboluri şi ideologii partizane şi apără un set mult mai variat de interese.
    Mai mult, noile regimuri emerg într-un context internaţional aproape saturat de diverse modele de acţiune colectivă încununată de succes. Este posibil ca toate acestea să împiedice conturarea unui rol hegemonic al partidelor în reprezentarea societăţii civile, dar ele sugerează că partidele vor fi mult mai concurate de asociaţiile de interese şi de mişcările sociale decât au fost predecesoarele lor occidentale. Trebuie să revizuim concepţia noastră despre democratizare în funcţie de această realitate.
    D)- Democraţia modernă este un set complex de instituţii care implica multiple canale de reprezentare şi numeroase oportunităţi de luare a unor decizii, autoritare. Calitatea de cetăţean, bunul cel mai de preţ al democraţiei, nu este limitat la activitatea de a vota periodic. Această calitate se poate exercita prin influenţarea procesului de selectare a candidaţilor, implicarea în asociaţii sau mişcări, trimiterea unor petiţii către autorităţi, participarea la derularea unor proteste neconvenţionale şi aşa mai departe. Nici responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţeni nu devine realitate numai prin mecanismele tradiţionale ale circumscripţiei teritoriale şi ale procesului legislativ.
    Cea mai mare parte a activităţii cetăţenilor poate ocoli aceste mecanisme partizane, concentrându-se direct, prin canalele funcţionale şi prin procesele de negociere, asupra oficialităţilor alese sau numite în aparatul de stat. Din aceste motive, democraţia modernă ar trebui conceptualizată nu ca un regim, ci ca un ansamblu de regimuri parţiale, fiecare dintre acestea fiind instituţionalizat în conformitate cu viziuni distincte de reprezentare a grupurilor sociale şi de rezolvare a conflictelor care apar între ele. Partidele, asociaţiile, mişcările, elitele locale şi alte tipuri de clientele politice concurează şi se intersectează prin aceste canale distincte în efortul de a câştiga funcţii publice şi de a influenţa politicile publice. Autorităţile cu funcţii diverse şi aflate la diferite niveluri de agregare teritorială interacţionează cu reprezentanţii acestor interese şi pretind în mod legitim că sunt răspunzătoare în faţa lor.
    Desigur, constituţiile reprezintă un efort de a stabili un singur şi atotcuprinzător set de megareguli care să asigure coerenţa acestor regimuri parţiale prin atribuirea unor sarcini specifice pentru fiecare şi prin impunerea unei relaţii ierarhice între ele. Însa documentele formale au rareori succes în delimitarea şi controlarea tuturor acestor relaţii. Procesul de convocare a adunării constituante, elaborarea unui proiect acceptabil de Constituţie şi ratificarea lui prin vot parlamentar sau referendum reprezintă un moment semnificativ pentru consolidarea democratică, dar multe regimuri parţiale se vor opri în acest punct.
    Căci, tocmai între interstiţiile dintre diferitele tipuri de reprezentare în societatea civilă, normele constituţionale dovedesc a avea caracterul cel mai vag şi mai puţin prescriptiv. Să ne imaginăm ca vom încerca să deducem din cele mai detaliate constituţii –şi ele sunt tot mai detaliate – cum vor interacţiona partidele, asociaţiile şi mişcările pentru a influenţa politicile publice sau să observăm cum patronii şi angajaţii negociază pentru împărţirea acţiunilor, pe baza noilor reguli.
    Dacă democraţia politică nu este un regim, ci un ansamblu de regimuri, atunci strategia potrivită pentru studierea relaţiei dintre consolidarea sa şi societatea civilă ar trebui să se bazeze pe descompunerea elementelor constitutive. Nu numai că acest lucru este de dorit din punct de vedere teoretic, dar el e şi fezabil din perspectivă empirică. Teoriile concurente despre democraţie – liberală şi etatistă, majoristă şi consociaţională, unitară şi federală, prezidenţială şi parlamentară – au argumentat îndelung în favoarea meritelor unor anumite localizări. Toate aceste localizări sunt potenţial democratice, cu condiţia să respecte principiul atotcuprinzător al cetăţeniei şi un minimum de drepturi procedurale, alegeri corecte, dreptul la libera asociere şi aşa mai departe.
    E)- Ca răspuns la oportunităţile şi ameninţările pe care le implică democratizarea, este probabil ca asociaţiile individuale existente deja în timpul vechiului regim să fie nevoite să îşi schimbe în mod semnificativ structurile interne şi practicile operative. Unele vor încerca să-şi menţină avantajele organizaţionale de care s-au bucurat întotdeauna.
    Altele vor profita de şansa de a stabili o noua legătură cu membrii lor şi de a se angaja în mod independent în procesul de creare a politicilor publice. Aici sesizăm o ironie adânc înrădăcinată, întrucât este cel mai puţin probabil ca acele grupuri ale societăţii civile care au cea mai mare nevoie de acţiunea colectivă – cele ale căror membri potenţiali sunt numeroşi, dispersaţi şi relativ afectaţi de sărăcie – să reuşească să recruteze aceşti membri pe criterii raţionale şi voluntare. Grupurile mici, concentrate şi elitiste ar trebui să aibă mai puţine dificultăţi în atragerea resurselor, în contextul democraţiei.
    Nu numai că ele au mai puţină nevoie de resurse, de vreme ce membrii lor pot avea resursele adecvate pentru acţiuni individuale, dar aceste grupuri au fost, de regulă, şi interlocutorii preferaţi ai vechiului regim. În absenţa constrângerilor, noul drept liberal la asociere ar putea produce o suprareprezentare sistematic denaturată a intereselor clasei dominante, precum şi a celor profesionale şi sectoriale ,grupate în funcţie de specificităţile rezultate din producerea diferitelor bunuri şi servicii. Grupurile subordonate au, desigur, noile resurse ale votului, ca un mijloc de urmărire a intereselor generale, dar ele sunt dependente de recunoaşterea statului, de licenţiere şi de subvenţionările caracteristice vechiului regim pentru a putea lua parte eficient la jocul democratic, atunci când se pune problema îndeplinirii unor interese mai specifice. Cu alte cuvinte, balanţa se poate înclina către tentaţiile practice ale neocorporatismului, în defavoarea atracţiilor ideologice ale pluralismului.
    F)- În societăţile în care apar asociaţii de clasă, sectoriale sau profesionale ce au atât o capacitate strategică, cât şi o sferă cuprinzătoare de acţiune, acestea reprezentante ale societăţii civile joacă un rol mai important în procesul de consolidare decât în cazurile în care apar nenumărate organizaţii cu specializare restrânsă ce se suprapun în aria de activitate şi depind în mare măsură de membrii şi interlocutorii lor. Astfel, organizaţiile pluraliste slăbesc rolul intermediarilor pe când cele corporatiste îl întăresc.
    Această diferenţă afectează totodată probabilitatea de instaurare a unor regimuri parţial stabile şi de aici, tipul de regim democratic. De pildă, crearea unor regimuri viabile concentrate, cu asociaţii dependente unele de altele sau de agenţiile de stat în cazul proceselor de negociere asupra politicilor economice sau sociale, atât la nivelul macro, cât şi la cel micro, depinde de dezvoltarea capacităţii strategice şi a unei sfere cuprinzătoare de acţiune. O dată ce concentrarea este iniţiată, ea tinde să încurajeze asociaţiile participante sa dobândească mai multă autonomie faţa de membrii lor şi de interlocutorii din partide şi să-şi extindă sfera de acţiune în sensul controlării unor domenii de interes din ce în ce mai largi.
    La cealaltă extremă, noile democraţii se pot popula cu o serie de guverne care acţionează conform unor interese private în zone delicate de politici publice. Consecinţele acestui tip de abordare pot fi profunde pentru partidele politice şi pentru clientelele locale, precum şi pentru procesul legislativ şi pentru capacitatea generală de guvernare a realităţii politice.
    Dacă sfera cuprinzătoare de acţiune şi capacitatea strategică sunt cele două caracteristici compuse ale asociaţiilor, relevante pentru a face predicţii în privinţa rezultatelor, cele două caracteristici care definesc cel mai bine natura sistemelor interorganizaţionale din interiorul societăţii civile sunt guvernarea de clasa şi concordanţa.
    Guvernarea de clasă presupune capacitatea de a dedica o întreaga categorie socială, de exemplu, proprietarii mijloacelor de producţie, muncitorii din ramurile industriale, liber-profesioniştii din toate sectoarele, unei direcţii de acţiune comune şi pe termen lung, precum şi capacitatea de a oferi asigurări ca toţi aceia care au în comun o asemenea politică i se conformează cu adevărat.
    În mod teoretic, acest lucru ar putea fi dus la îndeplinire de un partid politic, deşi logica competiţiei electorale perpetue tinde să submineze această abordare în cazul muncitorilor manuali prin faptul că îi forţează să opteze între interesele restrânse de clasă şi ofertele partizane largi, necesare pentru a câştiga alegerile, iar partidele nu au îndeplinit aproape niciodată aceasta funcţie pentru capitalişti.
    În termeni practici şi contemporani, dacă guvernarea de clasă ar urma să devină o caracteristică puternică a societăţii civile, atunci asociaţiile de interese monopoliste, coordonate ierarhic şi cu impact naţional care, de obicei, culminează într-o singură asociaţie dominată, ar trebui să se ocupe de punerea ei în practică.
    Dacă sistemul/sistemele emergent(e) de intermediere sunt multiple şi suprapuse unele altora sau dacă rămân localizate pe o arie restrânsă sau dispersate, atunci societatea civilă va fi mai puţin capabilă să ofere şi să aplice pacea socială între clasele aflate în conflict. Totuşi, chiar şi în aceasta situaţie, societatea civilă va fi mai deschisă, mai competitivă şi mai inovativă.
    Concordanţa se referă la măsura în care aria de acoperire, statutul de monopol şi capacitatea de coordonare a diferitelor tipuri de interese din cadrul societăţii civile sunt similare unele cu altele. S-ar putea postula o tendinţă fundamentală în direcţia concordanţei, în special între grupuri de asociaţii care reprezintă interese conflictuale. Oricum, unele asociaţii pot experimenta şi ocazional importa, forme inedite de organizare internă care se difuzează ulterior şi către oponenţii sau imitatorii lor. Dat fiind gradul ridicat de incertitudine care caracterizează perioada de tranziţie, un anumit grad de neconcordanţă reprezintă un rezultat destul de firesc. Problema este dacă această neconcordanţă persistă sau dacă împiedică procesul de promovare a unui set de reguli democratice stabilite prin consens.
    G)- Prezenţa societăţii civile contribuie, în mod pozitiv, la democratizare prin intermediul următoarelor procese :
    1) stabilizarea aşteptărilor din interiorul grupurilor sociale şi, ca urmare, transmiterea către autorităţi a unor informaţii mai concentrate, mai solide şi mai apropiate de realitate pe baza cărora acestea să poată guverna;
    2) inspirarea unor concepţii ale interesului şi a unor norme de comportament care sunt civice, adică atente la existenţa unităţii ca întreg şi cu respect rata de procesul democratic;
    3) oferirea canalelor necesare propriei exprimări şi identificări ale indivizilor şi firmelor, existând, de aceea, o mai redusa probabilitate ca actorii să se îndepărteze de sistemul politic în momentul când formulează cereri, în special către oficialităţile guvernamentale centrale, de care îi desparte o distanţă considerabilă;
    4) coordonarea comportamentului membrilor săi în ceea ce priveşte angajamentele colective, reducând astfel povara guvernării atât pentru autorităţile publice, cât şi pentru producătorii privaţi;
    5) oferirea unor rezervoare importante, dar nu unice, de rezistenţă potenţială la acţiunea arbitrară sau tiranică a conducătorilor, fie ca sunt uzurpatori nelegitimi, fie că reprezintă majorităţi intolerante.
    H)- Societatea civilă nu este un produs automat şi necontrolat al capitalismului, urbanizării, alfabetizării, mobilizării sociale ,deci al dezvoltării, deşi apariţia sa e favorizata de toţi aceşti factori. Mai degrabă, strălucirea sa necesită politici explicite din partea autorităţilor publice şi practici implicite ale (re)producătorilor privaţi.
    Politicile publice care stimulează apariţia societăţii civile implică un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii. Acest ansamblu a variat considerabil de-a lungul istoriei şi, de aceea, este dificil să se emită judecăţi generale despre tipul de politici care sunt recomandate. Oricum, aceste politici includ:
    1) libertatea de asociere, petiţionare şi întrunire;
    2) recunoaşterea legală şi imunitatea;
    3) existenţa unui tratament fiscal special;
    4) stabilirea unor foruri de reprezentare funcţională;
    5) oferirea de garanţii privind accesul la procesul de decizie;
    6) protejarea de interferenţă statului in problemele interne;
    7) subvenţionarea cu fonduri publice;
    8) obligativitatea de a avea membri şi susţinători;
    9) extinderea legală a contractelor;
    10) descentralizarea responsabilităţilor referitoare la implementarea politicilor.
    Practicile private care contribuie la o mai mare dependentă de intermediarii din societatea civilă sunt chiar mai dificil de identificat cu precizie, deşi ar putea include următoarele:
    1) conştiinţa de clasă, sectorială, profesională şi de grup;
    2) dorinţa de a contribui la acţiunea colectiva;
    3)” sentimentele morale” sau reţinerea de la urmărirea intereselor de grup;
    4) satisfacţia rezultată din interacţiunea cu semenii, adică sociabilitatea;
    5) încrederea în conducerea grupului şi în potrivirea cu semenii;
    6) un anumit grad de altruism îndreptat în direcţia societăţii ca întreg;
    7) înclinaţia de a accepta disciplina de grup;
    8) dorinţa de a se abţine de la oportunităţile ce deschid calea spre obţinerea unor favoruri speciale, adică rezistenţa în faţa tentaţiilor clientelare;
    9) simţul eficienţei personale;
    10 ) suficiente abilităţi organizaţionale .
    I)- După cum s-a văzut până acum, strălucirea societăţii civile se poate face sub forma unei mari varietăţi de configuraţii organizaţionale, oricum, este probabil ca seria de posibilităţi valabile în orice societate dată sa fie în mod considerabil mai restrânsă.
    E de aşteptat ca variaţiile care desparte sistemul pluralist de cel corporatist, să producă diferenţe considerabile în distribuirea beneficiilor, performanţa economică agregată şi capacitatea practicată de guvernare a democraţiei care se poate instaura în final. Pentru înţelegerea acestor diferenţe, de mare importanţă sunt cele două proprietăţi compuse ale asociaţiilor sau mişcărilor, capacitatea strategică şi sfera cuprinzătoare de acţiune şi cele două proprietăţi compuse care descriu sistemele privind, guvernarea de clasa şi concordanţă. Cu cât sunt mai mari valorile acestor patru dimensiuni şi ele tind să fie mai mari în sistemele corporatiste decât în cele pluraliste, cu atât mai mare va fi contribuţia pozitivă pe care societatea civilă o are in sensul democratizării.
    Aceasta nu înseamnă ca este uşor de făcut predicţii sau de înţeles de ce o societate dată va adopta o anumita configuraţie sau alta. Este probabil ca unul dintre factori să reprezinte moştenirea instituţiilor de la autocraţia încheiată şi măsura în care tipul de tranziţie asigură un anumit grad de continuitate.
    Tranziţiile debutate prin consens politic, de la un regim în cazul căruia practicile corporatiste sunt adânc înrădăcinate, pot oferi cel mai favorabil context. La polul opus, schimbările abrupte sau violente de la autocraţii personale bazate pe relaţii clientelare sultanistice este termenul propus de Juan Linz pentru a desemna aceste cazuri, chiar dacă el poate nedreptăţi conducerea ordonată şi birocratizată a Imperiului Otoman, par cele mai probabile contexte pentru emergenta unei societăţi civile slabe.
    Mulţi alţi factori, fără îndoiala, contribuie în fundal la înclinarea societăţilor civile emergente în balanţa uneia sau alteia dintre configuraţii. Nivelurile ridicate de urbanizare preindustrială, dimensiunea mică a statului, dezvoltarea capitalistă întârziată, deşi cu un curs relativ rapid atunci când a avut loc, viziunea conservatoare a marii transformări către economia de piaţa, moduri consecvent artizanale de producţie, politici de protecţionism agricol şi îndeosebi, puterea ideologiei social-democrate au fost asociate în Europa Occidentală cu rezultate corporatiste în timpul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Totuşi, nu este deloc limpede dacă aceste variabile au acelaşi efect sau dacă determină aceeaşi direcţie.
    O abordare destul de nouă şi potenţial semnificativă este emergenţa a ceva ce se apropie de o societate civilă transnaţională. Reţelele de organizaţii neguvemamentale, multe şi cu baza în societăţi civile dezvoltate, de unde provin atât fondurile, cât şi personalul, au dobândit o capacitate formidabilă de intervenţie în noile democraţii. Fiecare etapă succesivă şi de democratizare începând cu anul 1974 a fost urmată de înfiinţarea unor organizaţii neguvernamentale formate şi a unor reţele informale dedicate apărării drepturilor omului, protecţiei minorităţilor, monitorizării alegerilor, consultanţei economice şi încurajării schimburilor la nivel academic.
    Când au început primele procese de democratizare în Portugalia, Grecia şi Spania la mijlocul şi la sfârşitul anilor 70, nu prea exista acest tip de infrastructură. Câteva dintre lecţiile esenţiale învăţate din aceste experienţe au fost ulterior aplicate în alte părţi ale lumii. Până acum, s-a înfiinţat o mare varietate de partide, asociaţii, fundaţii, mişcări şi reţele transnaţionale gata să intervină pentru promovarea sau protejarea democraţiei. În măsura în care sprijinul internaţional pentru consolidarea democraţiei s-a deplasat tot mai mult dinspre canalele publice, interguvernamentale de influenţa spre implicarea directă: a organizaţiilor neguvernamentale private, se poate vorbi despre stimularea dezvoltării societăţilor civile naţionale acolo unde nu şi-ar fi făcut altfel apariţia sau unde ar fi putut fi absorbite fie de autorităţile publice, fie de (re)producătorii privaţi.

Comments are closed.

Zenville

Ultimele știri

Chirica și Alexe, întâmpinați de protestatari la deschiderea terminalului T4 al Aeroportului Iași – FOTO

În ziua în care are loc deschiderea noul terminal T4 al Aeroportului Iași, doi lideri locali s-au trezit cu o primire la care, cel...

Incident la metrou, în Capitală! Metrorex: „A fost raportată o urgență medicală”

Un incident a avut loc, vineri, la metrou, în București, circulaţia trenurilor fiind afectată temporar între Râul Doamnei şi Romancierilor, pe firul 1. S-a...
proger