De ce placea lumii Traian Basescu? Parea sincer. Umbla natural. Vorbea spontan. Un Iliescu mai vioi. Nu stiu cat de sarac, dar parea cinstit.
Traian Basescu era un Ion Iliescu natural. Ca aparitie, parea un ansamblu de intamplari cinstite. Era pe replici. Zicea bine. Nimic organizat. Suvita ii flutura in cap in mod cinstit. Nimic stilistic. Omul era cum era. Ochii ii umblau necontrolat in toate directiile. Nimic anticipabil. Presedintele sub care totul era posibil.
La 10 ani distanta, ditamai Traian Basescu sta inghesuit in ratingul mic al lui Robert Turcescu. Un fel de Radu Moraru. Grav. Solemn. Ambii cu acelasi rand de intrebari in fata. In loc de suvita, acum ii flutura foile. Cu un ochi pe intrebari. Cu celalalt pe Turcescu. Nimic natural. Totul imbatranit. Ambii stiu partitura. Turcescu obisnuit sa cante in picioare. Abia il mai tin genunchii pe scaun. Sta sa se ridice. Basescu nici nu mai stie sa para. Ce sa mai vorbim, sa fie. Turcescu intreaba de pe hartie. Basescu raspunde tot de acolo. Entuziasmant e altceva. Totusi au reusit sa se respecte. Ca-n emotiile emisiunii, putea sa citeasca Basescu intrebarea. Si Turcescu ar fi trebuit sa raspunda. Ce-a imbatranit! Basescu, zic. Turcescu n-a fost niciodata altfel. Un tip serios. Rigid. Cantand vremelnic dupa partitura. Ambii intalnindu-se saptamana asta, intr-un colt de mandat si de rating, jucand prost, roluri hazlii. Si in tot ansamblul acesta lipsea ceva. Asta ar fi dat coerenta si sens intalnirii. Rasetele de pe banda. Ca, altfel, lumea ar fi putut crede ca treaba e seriosa. Puneti-le prompter! Nu mai suntem pe vremea lui Cornelius Rosianu, sa citim stirile de pe hartie. A mai trecut vremea. Au mai imbatranit oameni.
