A trecut un an de la seara dramatica de 30 octombrie cand, dupa ora 22 si 32 de minute, au inceput sa curga apelurile disperate la 112, prin care supravietuitorii si martorii cereau – voci gatuite de groaza scenelor care li se derulau in fata ochilor- ajutor pentru tinerii din „Colectiv”.
Cereau sa vina cat mai multe ambulante la clubul aflat in cladirea „Pionierul” si cuprins, in cateva clipe doar, de flacari puternice si de fum toxic, pentru ca sunt multi oameni arsi si multi inca blocati inauntru.
Erau sute de oameni in interiorul clubului, la concertul trupei Goodbye to Gravity. Multi au reusit sa iasa. Pentru 26 dintre ei, ziua de 30 octombrie a fost ultima. In lunile de groaza care au urmat, au pierit si alti tineri, pana cand numarul negru a ajuns la 64.
La ei ne e gandul in aceasta duminica. La ei, la supravietuitorii care se lupta cu cicatricile fizice si sufletesti, cu amintirile cumplite, cu durerea si cu deznadejdea si, uneori, cu lacrimile care stau sa le umple ochii doar la gandul ca au fost in mijlocul iadului de la Colectiv, dar si la familiile celor 64 de oameni nevinovati care au parasit aceasta lume in cel mai trist mod cu putinta. Si carora le e greu sa accepte ca a trecut un an de la drama care le-a macinat, rand pe rand, sufletele si i-a lasat mai singuri decat isi imaginau.
Ne intrebam si noi, cum se intreaba si parintii, fratii, surorile si cunoscutii celor care au pierit in urma incediului devastator ce au invatat responsabilii – la nivel oficial- din acest dezastru. Nu uitam ca sunt mai multe dosare deschise in urma acestei tragedii si ca anchetatorii se straduiesc sa puna lucrurile cap la cap, astfel incat sa se stabileasca exact cine anume a gresit. Dar vazand realitatea din spitale si nu doar planurile si teoriile enuntate la diverse evenimente si in fata camerelor de luat vederi, ne dam seama ca multe dintre aceste intrebari nu au sansa sa primeasca raspunsul la care speram, dupa tragedia din Colectiv.
A trecut un an de cand ne uitam cu groaza pe listele cu numele celor raniti, de cand ne-am sunat cunoscutii, sa-i auzim si sa aflam ca sunt bine, departe de dezastrul pe care il vedeam la televizor. Un an de cand mamele, tatii, fratii si prietenii celor disparuti faceau turul spitalelor din Bucuresti, cautandu-i disperati pe cei dragi, unii dintre ei regasindu-i abia la morga.
64 de destine frante in cateva zeci de secunde
Un an de cand Radu Sienerth, Cristian Mitroi, Roxana Boghian, Ioana Raluca Panculescu, Alexandru Hogea, Alexandru Mihai Iancu, Andreea Stefan, Ana (Elsa) Albu, Ioana Victoria Geambasu, Loredana Darescu, Claudiu Bogdan Istrate, Madalina Strugaru, Alexandru Pascu, Vladut Roberto Andy, Tudor Golu, Elena Nitu, Teodora Maftei, Liviu Zaharescu, Alexandra Radulescu, Ayberk Manci, Dan Matei Alexandru, Bogdan Enache, Daniel Ciobanu, Ionut Cosmin Popescu, Ionut Maior, Adrian Popa, Tullia Ciotola, Florin Popescu, Mavi Serian, Andra Elena Toader, Alexandru Chelba, Adrian Popa, Andreea Chiriac, Costel Carlicean, Liliana Gheorghe, Mimi Voicu, Alexandra Matache, Stefan Andrei Hamed, Catalina Ionita, Alexandru Catalin Simion, Anda Ioana Epure, Adrian Rugina, Constantin Marian Ignat, Laurentiu Marian Varlan, Maria Ion, Ionut Valentin Fieraru, Mihai Catalin Alexandru, George Claudiu Petre, Marius Stefan Rusitoru, Simona Livia Stan, Monica Tanasoiu, Petru Andrei Buca, Mihaela Vieru, Maria Dorina Vulcu, Valentina Florea, Carmen Irina Oprita, Gabriel Matei, Radu Palada, Tilie Nelu, Vlad Telea, Diana Elena Enache, Nicoleta Baldovin, Ioan Tripa, Paul Alexandru Georgescu au trecut in ceata ingerilor.
Un an de cand ni s-au perindat prin fata ochilor, zile la rand, imaginile cu ambulantele ajunse in fata clubului, in Piata Bucur, cu asistentele de la maternitatea din apropiere, facand eforturi supraomenesti pentru a-i ajuta pe ranitii intinsi pe caldaram, cu chipurile transfigurate ale rudelor care isi cautau apropiatii pe la spitale.
Un an de cand s-a format altarul de lumanari, flori, fotografii si mesaje adresate celor 64 de disparuti in dezastrul numit „Colectiv.
Un an de cand ranitii – unii dintre ei avand inca nevoie de tratament, pansamente si evaluari medicale- se gandesc la cei care nu au avut sansa sa supravietuiasca incendiului si se imbarbateaza- cum pot ei mai bine- pentru a suporta durerile fizice si sufletesti provocate de urmele flocului si al fumului.
Un an de cand un concert prilejuit de lansarea unui album de rock, de cand zambetele membrilor trupei aflate pe scena, ale celor care cantau alaturi de ei in primele randuri, dar nu numai, dansul, bucuria si relaxarea au luat, in mai putin de un minut, alt chip. Unul dramatic, greu de imaginat, al disperarii, manati de incercarea de a scapa din ghearele mortii, transformate in limbi de foc.
Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care au pierit si sa-i intareasca pe supravietuitori si pe apropiatii lor!
