Ieri, la votul motiunii de cenzura, opozitia din Romania a aratat intregii tari ca nu este capabila de un discurs si de o mobilizare serioasa. PNL, care este inca principalul partid de opozitie, nu a fost in stare sa-si mobilizeze parlamentarii pentru a veni la votul motiunii din Parlament. Reprezntantii USR par mai degraba un grup de activisti rataciti pe holurile Parlamentului decat un partid care are responsabilitatea de a fi a treia forta parlamentara din Romania iar PMP este in disolutie.
In acest context, Iohannis a realizat ca se afla intr-o pozitie vulnerabila si ca are nevoie de un upgrade in planul imaginii. Anuntarea candidaturii pentru 2019 nu a avut tractiunea dorita, mersul cu bicicleta a fost tratat mai de graba intr-o cheie comica iar singura solutie ramasa in arsenalul prezidential a fost factorul extern.
Apelul lansat azi de ambasade vine dupa intalnirea de acum doua saptamani dintre Iohannis si un grup de ambasadori la Palatul Cotroceni. Jucand aceasta carte, Iohannis risca foarte mult pe plan intern, el arata ca nu mai are parghii si ca nu vede alta solutie in razboiul politic intern decat folosirea unui sprijin diplomatic din afara.
In apelul lansat astazi, ambasadele statelor Belgia, Canada, Danemarca, Elvetia, Finlanda, Franta, Germania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia si Statele Unite ale Americii vorbesc despre pasii facuti de Romania in lupta anti-coruptie, vorbesc despre cooperarea internationala in domeniul aplicarii legii si despre lupta impotriva infractiunilor violente, a infractionalitatii organizate transfrontaliere, a infractiunilor financiare si a traficului de droguri. Comparand aceasta reactie cu cea din 2012, este clar ca lucrurile s-au schimbat foarte mult si discursul ambasadelor este unul mult mai echilibrat.
Este foarte importat de mentionat ca dupa lansarea acestui apel, ambasadorul Hans Klemm s-a intalnit cu viceprim-ministrul Ana Birchall pentru a discuta despre vizita de succes avuta de aceasta la Washington, unde s-a intalnit cu Secretarul de Stat Mike Pompeo si cu cel al Energiei, Rick Perry, pentru discutii care au vizat intarirea si aprofundarea Parteneriatului Strategic.
Practic, apelul ambasadelor este un favor facut lui Klaus Iohannis, dar este total lipsit de substanta. Acest demers il ajuta in planul imaginii pe presedinte, dar nimic mai mult. Legile pe care PSD le vrea adoptate au fost luni bune in dezbaterea publica, majoritatea sunt cerute de CCR si nu fac decat sa alinieze legislatia romaneasca cu cea europeana, multe masuri fiind preluate din sisteme legale democratice europene, comparabile cu cel romanesc.
Presedintele Romaniei a intrat in campanie electorala, se pregateste pentru alegerile din 2019 si are nevoie de un dusman. A ales sa atace Guvernul PSD prin toate mijloacele, chiar daca acest lucru face rau Romaniei.
CONDIŢIILE NECESARE SI OBLIGATORII PENTRU ACCESUL SPRE O DEMOCRAŢIE REALĂ SI IREVERSIBILĂ
O societate provenită dintr-un regim dictatorial sau autoritar poate fi considerată cu o democraţie reală dacă în primul rând, noul sistem politic îndeplineşte trei condiţii minimale si anume:
– existenţa unui stat;
– a unei tranziţii democratice complete;
– şi a unui guvern ce conduce democratic.
Nu poate exista democraţie, fără stat şi nici dacă nu s-a înfăptuit tranziţia în mod democratic sau dacă guvernele rezultate în urma alegerilor libere încalcă constituţia, violează drepturile individuale şi ale minorităţilor, încalcă funcţiile legitime ale legislativului şi nu guvernează în limitele statului de drept .
Statul, (comportamentul oficialităţilor publice), dacă nu este constrâns eficient, de către un sistem de legi, instituţii ale justiţiei, agenţii semiautonome de control şi norme ale societăţii civile, în sensul asigurării transparenţei si responsabilităţii faţă de interesul comunitar, democraţia va fi slăbită de abuzul si cinismul politic, iar actorii nu vor reuşi să se angajeze în direcţia consensului asupra regulilor jocului.
Pe lângă un stat funcţional, pentru ca o democraţie să fie viabilă este necesar în al doilea rând să existe interconectate alte cinci condiţii si anume;
a) – să se creeze premizele pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi viguroase;
b) – să existe o societate politica relativ autonomă;
c) – pe teritoriu statului toţi actorii politici, în special guvernul şi aparatul de stat, trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi viaţa asociaţională;
d) – trebuie să existe o birocraţie de stat la dispoziţia guvernului democratic;
e) – trebuie să existe o societate economică instituţionalizată;
Prin conceptul de “societate civilă” se înţelege acea arenă a societăţii unde indivizi, mişcări şi grupuri cu organizare proprie şi relativ autonome încearcă să articuleze valori, să creeze asociaţii şi solidarităţi şi să promoveze interese legitime.
Iar “societatea politică” este arena în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice şi aparatului de stat.
Prin ea însăşi, societatea civilă poate distruge un regim nedemocratic dictatorial sau autoritar, dar consolidarea democratică implică şi existenţa societăţii politice.
Este foarte important şi trebuie subliniat că nu numai diferenţa dintre societatea civilă şi cea politică trebuie reliefată ci şi complemntaritatea lor care din cauza unor interese meschine şi nelegitime nu este întotdeauna recunoscută. Una dintre cele două arene este în mod frecvent subestimată în favoarea celeilalte.
O societate civilă bine organizată şi viguroasă cu iniţiative, având capacitatea de a genera alternative politice şi de a armoniza guvernul şi statul, ajută la începerea şi finalizarea tranziţiilor, la rezistenţa faţa de întoarcerea la vechiul regim.
Intermedierea dintre stat şi societatea civilă, precum şi structurarea compromisului dintre acestea, sunt de asemenea sarcini legitime şi obligatorii ale societăţii politice. În sinteză societatea politică informată, presată şi reînoită periodic de societatea civilă trebuie să atingă cumva un acord realizabil asupra multitudinii de moduri în care puterea democratică să fie modelată şi exercitată.
Pentru a se obţine o democraţie reala şi ireversibilă gradul de libertate şi autonomie al societăţii civile şi politice trebuie să fie determinat de domnia legii.
Un stat de drept “supus legii” a fost una din cele mai mari cuceriri ale liberalismului european şi din Japonia şi este crucial pentru democratizare. Este cea mai importantă modalitate prin care guvernul ales şi administraţia de stat se supun unei reţele de legi, tribunale, agenţii semiautonome de control şi norme ale societăţii civile, care controlează tendinţele ilegale ale statului şi totodată îl fixează ferm într-o reţea interconectată de mecanisme ce necesită transparenţă şi responsabilitate. Cu cât mai multe instituţii ale statului funcţionează după principiile statului de drept, cu atât este mai mare calitatea democraţiei şi societatea este mai bună.
Constituţionalismul şi domnia legii trebuie să distingă ce posturi publice pot fi ocupate prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleşi deţinătorii acestor posturi şi definirea şi limitarea puterii acestora, astfel încât membrii societăţii să accepte rezultatele jocului democratic.
O democraţie în care, există lideri ce se bucura de “legitimitate” aşa zis democratică şi le permite ca în mod discreţionar să ignore principiile statului de drept, nu se încadrează întru-un regim democratic.
Democraţia este o formă de guvernare în care drepturile cetăţenilor sunt garantate şi protejate. Pentru aceasta, o guvernare democratică trebuie sa-şi exercite funcţiile printr-un monopol al folosirii legitime a forţei pe teritoriul său. Chiar dacă statul nu ar avea alte atribuţii decât acestea, ar trebui să introducă taxe obligatorii pentru a plăti armata, poliţia, judecătorii şi alte servicii de baza, pentru toate acestea este necesara o birocraţie dimensionată obiectiv şi de un randament maxim.
O birocraţie utilizabilă oferă statului capacitatea administrativă de a îndeplini funcţiile esenţiale ale guvernării: menţinerea ordinii, judecarea disputelor, construirea infrastructurii, facilitarea schimburilor economice, apărarea graniţelor naţionale şi colectarea taxelor necesare finanţării acestor activităţi s.a..
Referitor la arena numită “societate economică” atrage atenţia doua afirmaţii: în primul rând, niciodată nu a existat şi nu poate exista o democraţie reală care să aibă o economie de comandă; în al doilea rând, niciodată nu a existat o democraţie modernă care să aibă o economie de piaţă pură. Performanţa economică este o parte importantă din provocarea unei guvernări.
Democraţiile moderne durabile necesită un set de norme, instituţii şi reglementări acceptate şi modelate socio-politic care să medieze între stat şi piaţă. Adam Smith menţionează în acest context trei sarcini importante ale statului; mai întâi datoria de a apăra societatea de orice atac sau invazie, apoi de a apăra, pe cât posibil, pe orice membru al societăţii şi de a împărţi dreptatea, şi în al treilea rând datoria de a înfăptui şi întreţine anumite lucrări publice, care nu pot constitui interes pentru un particular.
Cel mai important lucru este că, democraţia reclamă contestarea publică liberă a priorităţilor şi politicilor guvernamentale. Dacă o democraţie nu ar produce politici care să genereze bunuri publice sub mandat guvernamental în domeniile educaţiei, sănătăţii şi transporturilor şi nu ar asigura un anumit grad de siguranţă economică pentru cetăţenii săi şi o anumită reducere a marilor inegalităţi economice, democraţia nu ar fi viabilă.
În concluzie, o democraţie modernă reală şi ireversibilă poate fi înţeleasă ca incluzând cele cinci arene mari menţionate, interconectate, fiecare dintre ele trebuind să aibă propriul principiu fundamental de organizare şi funcţionare.
Instituţiile democratice, afectează calitatea vieţii membrilor societăţii. Tribunalele, banca centrală, agenţiile şi instituţiile pentru servicii publice şi spitalele publice nu sunt guvernate sau administrate democratic, iar şefii lor nu sunt aleşi de cetăţeni.
Drept urmare, există probleme specifice funcţionării statului şi în mod particular instituţiilor şi proceselor politice democratice, ceea ce permite să tratăm separat calitatea democraţiei de calitatea societăţii. Calitatea democraţiei poate influenţa pozitiv sau negativ calitatea societăţii, dar cele două noţiuni nu pot fi confundate .
Deciziile de politici publice luate de guverne şi legiuitori democratici afectează cu siguranţă calitatea vieţii în special pe termen lung dar, nici o democraţie nu poate asigura existenţa bancherilor de încredere, a antreprenorilor cu iniţiativă, a medicilor devotaţi pacienţilor, a profesorilor competenţi, a artiştilor şi oamenilor de ştiinţa creativi sau a poliţiştilor, procurorilor si judecătorilor oneşti. În acest context cu cât democraţii sugerează mai mult că, realizarea politicilor democratice va duce la dobândirea celorlalte bunuri cu atât va fi mai mare eventuala deziluzie.
De aceea, în aceste condiţii impuse la un moment dat de interesul public şi de stadiul evoluţiei societăţii democratice este necesar, ca anumite funcţii din structura Guvernului cum ar fi, Ministrul Justiţiei, Procurorul General, Ministrul Administraţiei şi Internelor, Ministrul Finanţelor Publice şi Şeful Agenţiei de Privatizare, să fie ocupate de persoane care să aibă avizul Forumului Societăţii Civile. Asemenea proceduri au dat rezultate remarcabile, în ceea ce priveşte asanarea morală a societăţii, în ţările UE şi au condus la instituirea mecanismului privind demisia (din iniţiativă proprie) “de onoare” a celor care n-au reuşit să asigure din motive imputabile direct sau indirect parametrii performanţi de guvernare angajaţi iniţial pentru realizarea politicilor publice.
Privitor la calitatea şi stadiul tranziţiei către o societate democratică trebuie avut în vedere ca, costurile acesteia să fie suportate proporţional de fiecare cetăţean în funcţie de poziţia sa socială şi fără nici o deosebire sau discriminare, iar pe parcursul acestui proces trebuie aplicate în mod riguros mecanismele de redistribuire raţională a “bunăstării statului”. Acest proces nu poate fi manageriat decât cu, concursul tuturor forţelor progresiste şi democratice existente în societate, mai ales în cazul transformărilor postcomuniste, când trebuie reevaluată şi luată o hotărâre cu privire la soarta proprietăţii întregului popor.
Existenţa însăşi a unei societăţi omeneşti generează prin diversitatea şi multitudinea valorilor membrilor săi atât bunăstare cât şi o varietate de nevoi, dacă nu se pun în practică mecanisme şi proceduri pentru a frâna instinctele animalice care animă fiinţa umană, din păcate pentru bunul mers al omenirii, societatea nu se poate dezvolta în coordonate corespunzătoare de echitate şi moralitate. Istoria a dovedit că, cu cât societatea se dezvoltată mai rapid cu atât mai mult elita ce deţine puterea este mai acaparatoare în defavoarea inclusiv a producătorilor de bunuri şi servicii dar, mai ales a săracilor, îngreunând astfel executarea saltului calitativ necesar în cadrul ciclurilor de reproducţie socio – economică.
Cetăţenii noilor democraţii îşi construiesc judecăţile de valoare despre sistemul lor politic nu numai pe baza a ceea ce aceste sisteme oferă din punct de vedere economic, ci şi bazându-se pe gradul în care acestea distribuie scopuri politice valorizate cum ar fi libertatea, ordinea, domnia legii, responsabilitatea, reprezentativitatea şi mai presus de toate eficacitatea. Cu alte cuvinte cetăţenii se aşteaptă ca democraţiile lor să guverneze democratic, în conformitate cu legile şi constituţia şi eficient în sensul alegerii şi implementării unor politici care se adresează celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea.
Printre cele mai frecvente cauze ale alienării, delegitimării şi colapsului democraţiei sunt:
– abuzarea procedurilor şi normelor democratice de către oficialităţile guvernamentale şi liderii politici înşişi, astfel încât democraţia începe să fie privită ca o simulare;
– adoptarea violenţei politice de către actorii semnificativi care sunt fie marginalizaţi în procesul democratic, fie nerăbdători cu procedurile acestuia;
– incapacitatea guvernelor de a decide şi acţiona ca rezultat al fragmentării, polarizării şi impasului politic.
Uneori, democraţia pare pur şi simplu copleşită de greutatea problemelor nerezolvate sau este distrusă de incompetenţă, corupţie şi încăpăţânarea liderilor politici rataţi. Totuşi, într-un anumit moment din viaţa lor, cele mai multe democraţii se confruntă cu crize ce par copleşitoare şi de nerezolvat.
O provocare cheie la adresa instituţiilor democratice este anticiparea viciilor şi slăbiciunilor potenţialilor lideri. Dacă se doreşte ca democraţiile să treacă cu bine prin furtunile istoriei şi să se limiteze impulsurile de preamărire ale actorilor umani, atunci acestea au nevoie, de instituţii publice puternice şi bine proiectate şi ca “oamenii sa rămană oameni pentru oameni”.
“Omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul, prin natură, este ori supraom, ori fiară….” a spus Aristotel.
Un politician de elită necesar pentru societatea modernă bazată pe cunoaştere trebuie să privească particularul prin prisma generalului şi într-un acelaşi elan de gândire să cuprindă deopotrivă abstractul şi concretul. Trebuie să vadă prezentul în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor. Nici o parte a naturii umane sau a instituţiilor omeneşti nu trebuie să-i scape cu totul din vedere. El trebuie să fie dezinteresat şi în acelaşi timp să vizeze un scop; să fie distant şi incoruptibil dar cu picioarele pe pământ ca un om de ştiinţă.