Joi seara, pe gazonul cam zburlit al Arenei Nationale, in fata a 54.000 de cotropiti de speranta unei victorii sigure, „nationala” lui Tata Puiu a facut-o de oaie in jocul cu modesta adversara venita din tara celor o mie de lacuri (in realitate sunt 187.888 de lacuri si 179.584 de insule!), Finlanda. 
Cum meciul a inceput promitator, ai nostri atacand, dar ratand ca la balci, numerosii spectatori se bucurau de parca Dumnezeu le bagase in traista victoria. Aplauze, triluri de trompete, imnuri compuse ad-hoc, cateva obraznicii de la peluza dinamovistilor si tropaieli starnite de nerabdare se ridicau spre prelata prin care ploua, atunci cand vrea Domnul, a stadionului. La sfarsitul primului mitan, toata suflarea era sigura ca baietii nostri le vor face pocinogul, chit ca nu reusisera sa inscrie. La vestea ca pigmeii din Insulele Feroe le torpilasera ungurilor o minge in plasa, intreaga asistenta a luat foc. Gata, i-am ars pe alde Istvan, suntem ca si plecati la Paris, se veseleau ei, facandu-si socoteala cam cat i-ar costa drumul pana in capitala franceza! Dar a venit repriza a doua, cand alde Torje s-au topit precum ceara lasata la soare. Iar truditorii din taigalele finlandeze s-au pus pe galopat in asa viteza de credeai ca mancasera jar. Ai nostri, ca brazii, dar ca brazii uscati, sedeau de lemn-Tanase, ciocnindu-se unii de altii ca la iesirea in zori din vreun club suprapopulat! Iar prin minutul 67, un baiat venit de pe malul unei chiuvete lacustre, pe care ai lui il striga Pohjanpalo (!), i-a spart poarta lui Tatarusanu cu un sut de neoprit. Ei, de-aici incolo „tricolorii” au dat in orbul gainii si s-au lasat pe tanjala, dandu-le frau liber oaspetilor la curse ca de galop, urmate de spaime din partea sarmanilor de noi. Treceau minutele ca secundele, si trupa generalului Iordanescu se infunda in mlastinile neputintei. Cu vreo sase minute inainte de decesul meciului, o parte din spectatori au luat-o la sanatoasa, parasind scaunele cu amaraciunea in suflet si cu speranta ca vor prinde ultimul tramvai. Tot de-atunci a inceput sa ploua cu huiduieli, dar ce huiduieli, de te credeai la Nagasaki in timpul unui taifun! Nu mai auzeai aproape nimic, era o huiduiala generala prin care razbatea un indemn: demisia! Si deodata, cand nici Sfantul Sisoe nu mai credea in minuni, Hoban, cinciarul chemat tocmai din nisipurile Israelului, baga golul sperantei! Cel mai mare gol! E 1-1, iar tribunele exulta si nu-i mai striga lui Tata Puiu „de-mi-si-a!”. Ba, chiar il aplauda, multumita lui Hoban care marcase sub nemiloasa ploaie a huiduielilor! Doamne, ce suflete intortocheate avem!
P.S. In ultimul sau joc pentru calificarea la Campionatul European, duminica, echipa nationala a spart ghinionul, castigand cu 3-0 intalnirea cu insularii din Feroe. Jocul n-a fost cine stie ce, dar talentul lui Budescu, marcatorul primelor doua goluri, si viclenia lui Maxim, care l-a inscris pe al treilea, ne-au bucurat. De remarcat ar fi ca baietii nostri ar trebui adunati intr-un cantonament mai lung, si cate patru ore pe zi sa fie pusi sa exerseze pasa la coechipier si sutul la poarta! Nu de alta, dar la anul vom merge in Franta, unde ne vom intalni cu adversari de alta categorie decat cea a reprezentantilor celor vreo 50.000 de suflete care-si castiga malaiul pe 18 insulite! Dar, pana una-alta, ne bucuram de calificare si nadajduim ca ne vom „maturiza” pana vara viitoare!
