Mai zilele trecute, vecinul meu Ilie Somarlie mai-mai sa-mi rupa usa, nervos din cale-afara si suduind de mama focului in timp ce flutura in mana un ziar. Intrebandu-l ce-l supara atat de tare, a dat sa-mi vare hartia in ochi si, asezandu-se intr-un fotoliu, a inceput sa turuie ca o moara stricata: „Uite, varule, ce spune acilea fatuca aia care a fost in lotul de gimnastica al tarii pe la sfarsitul anilor ′90!”. 
Nici n-am apucat sa-l intreb despre ce este vorba, fiindca impetuosul meu megies mi-a spus ca fosta gimnasta Maria Olaru i-a facut „de comanda” pe distinsii antrenori Octavian Belu si Mariana Bitang. „Zice ca ‒ a continuat el ‒ astia doi le-ar fi luat la palme si le-ar fi aruncat vorbe grele, precum «imbecila, cretina, hahalera», copilelor din lotul de gimnastica. Ce-i drept ‒ isi continua el tirada ‒, nu-i frumos sa faci asa ceva, dar eu imi aduc aminte ca, pe cand umblam la scoala, doamna invatatoare ne frigea palmele cu o nuia de corn, ne rosea urechile, ba ne mai punea si in genunchi pe coji de nuca, si toate astea pentru ca nu prea izbuteam sa citim ori sa socotim corect. Mai tarziu, la vremea liceului, eu fiind mai zvapaiat si mai iute, profesorul de sport m-a bagat in echipa de baschet a scolii. Cum nu intotdeauna reuseam sa marchez cosuri din aruncari, necrutatorul antrenor de ocazie, la sfarsitul jocului, imi repezea cateva bombeuri in partea posterioara, iute de nici nu prindeam de veste ce m-a lovit. Ba imi mai si zicea ca sunt prost si natarau, mana seaca si altele. Sa fiu sincer, nu-mi convenea deloc, dar din dorinta de a ajunge un jucator bun, am suportat toate astea cu stoicism, fara sa ma plang vreodata. Ei, tocmai aceasta nesocotinta a cucoanei asteia, Olaru, de a da in vileag unele momente din timpul antrenamentelor spre a porni un scandal de presa, manjindu-i pe Belu si Bitang, oamenii care i-au creat destinul de campioana, m-a scos din sarite. Pentru ca fara ei si aceste asa-zise violente, ea nu ar fi reusit sa obtina medalii de aur si argint! Nu mai spun ca, dupa cate imi amintesc, aurul obtinut de ea a fost pe echipe, iar argintul la individual l-a obtinut, la Olimpiada de la Sydney, prin retragerea medaliei de aur Andreei Raducan, acuzata aiurea de dopaj. Si uite-asa, de pe locul trei s-a pomenit trasa in sus la argint! N-as vrea sa dau cu parul, dar ma intreb, io pentru mine, de ce Maria Olaru, dupa isprava asta, s-a pitulat din sport la o varsta frageda, la doar 18 ani, cand performanta maxima era in toi? Nu cumva, la cat pare de nestatornica, ea o fi apelat la ceva stimulente, si din pricina asta a renuntat? Sau poate doar pentru a se lipsi de palmele lui Belu si ocarile doamnei Bitang!?” Stupefiat de ce mi-a spus vecinul meu, i-am smuls ziarul din mana si l-am invitat sa-si vada de treaba lui, ca nimeni nu stie care-i adevarul. Atunci el, pe un ton agresiv, mi-a zis: „Pai, tu nu vezi ca de fapt toata chestia e alta! Mi-e teama ca cineva a impins-o de la spate sa scrie toate mizeriile astea, fiindca, varule, in tara asta nimeni nu trebuie sa iasa in fata, nici macar niste antrenori care de zeci de ani au scos campioane pe banda rulanta in si pentru Romania!”. Am inchis usa dupa Somarlie si mi-am zis ca vecinul meu tigan cam are dreptate. Cat despre Maria Olaru, cred ca nu ar fi trebuit sa faca un asemenea gest fata de cei care au dus-o la performanta si ca scrierii sale nu i se potriveste titlul „Pretul aurului”, ci mai bine i-ar fi zis „Pretul binelui”.
P.S. Dupa ce trupa lui Tata Puiu s-a chinuit cu brunetii din Congo (1-1) si si-a fript destele cu vecinii nostri ucraineni (3-4), vineri seara, in ultimul meci amical de pregatire, s-a razbunat pe anemica echipa a Georgiei, varandu-i in plasa nu mai putin de cinci mingi. A fost o adevarata furie galbena (culoarea echipamentului echipei noastre), care insa nu trebuie sa-i faca pe jucatorii nostri sa se creada niscai zmei, fiindca la Paris vor da piept cu niste adevarati… capcauni!
